Despre prieteni. Despre plecare.

Standard

 

Mi se întâmplă destul de des să spun că „I have enough friends”când e vorba de oameni care nu mă interesează sau anumite creaturi care vor să treacă prin viaţa mea ca prin gară sau în diverse alte cazuri. Dar adevărul e că s-ar putea să nu am. Am avut revelaţia asta de câteva ori în viaţă şi cumva am avut întotdeauna norocul ca atunci când cineva a plecat din viaţa mea să vină altcineva şi să îi ia locul. Dar dacă în trecut vorbeam despre plecări definitive şi ruperi de prietenii şi iubiri, acum vorbim despre plecări la propriu.

Îmbătrânesc… şi aparent chestia asta îmi aduce:

  • Mai multe nopţi nedormite, dar nu pentru că I party hard like a motherfucker, ci de griji şi spume
  • Mai multe facturi
  • Mai mult stres
  • Mai multe responsabilităţi
  • Mai multe boli
  • Mai multe ţigări fumate şi mai multe cafele
  • Mai mulţi nervi
  • Mai multe dezamăgiri; dar totdată şi:

  • Mai puţini prieteni
  • Mai puţini bani
  • Mai puţine momente zen
  • Etc

Da, şi într-un maldăr de griji şi un haos de chestii per total mi se trezesc prietenii, rând pe rând, să mă anunţe fericiţi sau mai puţin fericiţi, încrezători sau sătui de diverse chestii, că s-au hotărât că li s-a luat de ţara asta definitiv şi că pleacă în tot felul de alte ţări în căutare de joburi mai bune şi iubiri şi vieţi mai bune per total.

Problemele care se ridică de aici:

  • Dacă acum râd şi zic că n-am viaţă, cât de curând chiar nu o să mai am (socială, zic)
  • Ăştia de-mi pleacă acu chiar nu sunt de înlocuit
  • Eu nu am bani destui să mă duc să îi văd, nici măcar o dată pe an
  • Dacă toată lumea munceşte cu disperare şi e greu să te vezi cu ei şi când sunteţi în acelaşi oraş… cât de multe şanse ai să vorbeşti cu ei des dacă sunteţi şi pe alt fus orar?
  • Şi multe altele

Eu sunt o creatură dubioasă căreia îi place să se vadă cu oamenii pe care-i iubeşte. Des. Şi şi dacă vorbim la telefon întruna tot nu e la fel, nimic nu se ridică la fericirea mea de a-ţi vedea faţa aia când vorbesc cu tine. Dar na… trăim şi aşa, ne iubim şi aşa. Dar ne iubim trist.

Sper să le fie bine, dar sper să se mai întoarcă şi la mine, măcar din când în când. Şi că atunci când voi fi cu adevărat bătrână o să putem să stăm toate pe o canapea, să bem ceva, să ne amintim de „vremurile bune” şi să râdem cu lacrimi de cât de proaste eram.

Eu sunt proastă, mă, eu nu vreau să plec, eu nu pot să plec,

alexANDRA

Advertisements

Home is… where the heart is?!

Standard

Pentru unii acasă e acolo unde au copilărit. Acolo unde au familie sau prieteni sau amintiri. Eu cred că acasă poate să fie orice loc în care atunci când ajungi ai sentimentul ăla de enlightment şi simţi cum te învăluie o lumină caldă şi auzi Aleeeeluuuuuiaaaaa în spatele minţii.

Sentimentul ăsta îl am rareori. Când intru în Vâlcea sau când ajung la mare, de exemplu. Astea sunt locuri care îmi sunt şi îmi vor fi mult prea dragi mereu. Ei bine, când intru în Sfântu Gheorghe, locul unde mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţa asta nu simt nimic. De fapt, ba da, mint. Simt nevoia să plec de acolo cât mai repede. „Oraşul” ăla mă sufocă, mă simt aşa cum îmi imaginez că se simt animalele la zoo şi şobolanii în cuşca din laborator. Chiar dacă am multe amintiri mişto acolo, dar la fel de bine puteam să le am oriunde altundeva dacă aş fi avut aceiaşi oameni cu mine.

Nu neg că oraşul ăla m-a făcut ceea ce sunt azi, că dacă nu ajungeam acolo nu îmi cunoşteam cei mai buni prieteni şi toată cariera mea academică probabil că era alta. Dar îmi imaginez că şi dacă aş fi ajuns pe o insulă pustie şi ar fi trebuit să supravieţuiesc mi-aş fi dorit la fel de mult să mă întorc acolo după ce reuşeam să plec.

Azi dimineaţă la opt fix m-am trezit din somn şi primul lucru pe care l-am văzut a fost Arcul de Triumf. În renovare, but still. Şi când l-am văzut am auzit în capul meu acel Aleeeeluuuuiiiiaaaa şi fanfară şi mi-am imaginat un marş triumfal şi steaguri şi salve de tun şi artificii. Şi de la Arcul de Triumf până la turnul meu mi-a fost infinit de simplu să dau indicaţii pe o grămadă de străduţe, aş fi putut să o fac cu ochii închişi şi puteam să împart durata de stat la semafor în respiraţii. Pe fiecare dintre străduţele alea am câte o amintire.

Aici („acasă” momentan) e cald cu draci deşi ventilatorul turuie întruna. De azi se intră în curăţenie disperată şi se lucrează la schimbarea vieţii ce va să vină. Şi cafeaua are alt gust. Şi aerul îmi umple bronhiile altfel. Totul e haos şi se anunţă furtună sentimentală, dar încă e linişte.

Bitches, I’m home,

alexANDRA.

Frica de cuvinte

Standard

Atenţie! Conţinut explicit!

Această postare va exprima părerea mea mea în legătură cu o categorie specială de pudici… pudicii lingvistici. Plecăm de la premisele micului meu univers. Liceu: filologie bilingv. Facultate: Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Master: Traducerea textului literar contemporan. Deci universul meu e în mare parte format (există bineînţeles multe excepţii de ingineri de diferite tipuri etc, dar ne prefacem de dragul discuţiei că momentan nu există) din filologi, oameni de cultură, lingivişti, you name it, profesori… în mare oameni care iau limba română şi/sau engleză ţi-o întorc pe toate părţile şi basically make the language their bitch.

Aici şi fix aici intervine problema mea existenţială. Cum poţi tu ca filolog să ai aşa o mare frică de cuvinte? Să te sperie sau ofenseze anumite cuvinte? Opreşte-te din ceea ce faci şi stai două secunde şi gândeşte-te la asta: TOATE CUVINTELE SUNT EGALE. Semnificaţia pentru fiecare o dăm noi şi unele sunt „urâte” sau „jignitoare” sau „pornografice” sau mai-ştiu-eu-ce pentru că noi le dăm această conotaţie. Eu trebuie să exprim ce am de exprimat în exact cuvintele care mi se pare mie că se potrivesc perfect pentru ce am eu de zis. Dacă se întâmplă ca într-o anumită situaţie să fie nevoie de apariţia cuvântului „căcat” în frază, atunci va apărea şi nu îl voi cenzura în niciun fel.

Şi acum să ajungem la fenomenul care mi-a declanşat această avalanşă de spume. La minunatul meu masterat aveam de tradus în clasă o poezie. În această nu prea extraordinară poezie la un moment dat poetul folosea „cock and balls”. Ca traducător mă gândesc că ar trebui să îţi fie clar că tu eşti doar o pâlnie prin care trece textul original doar pentru a ajunge la un alt public vorbitor de altă limbă deci scopul tău este să redai cât mai bine ce şi cum a vrut să spună poetul ăla. Indiferent că îţi place sau nu, că eşti de acord sau nu cu ce are el de zis acolo. Tu nu poţi să intri pe textul lui şi să scoţi ce te ofensează sau să bagi de la tine pentru că atunci ăla nu mai e acelaşi text, devine textul tău complet diferit. Tu nu tre să faci creaţie, dacă vrei să faci creaţie apucă-te şi scrie de capul tău. (ar putea intra în discuţie aici şi faptul că tu ai putea distruge o carte dacă nu traduci bine, dar ne abţinem. Dar gândeşte-te aşa… ce ar mai rămâne din Brumaru sau Vakulovski sau Bukowski dacă ai scoate sau înlocui toate cuvintele „urâte”, cum ar înţelege sau simţi o carte tradusă aşa cineva care nu ştie cum e originalul, i-ar mai plăcea?)

Dacă omul ăla cu poezia lui cu tot a zis „cock and balls” deşi ar fi putut să zică „penis and testicles” sau „dick and nuts” sau ce variantă îi mai venea în cap, înseamnă că el aia a vrut să zică. Nu e ca şi cum nu avea alte variante, dar el asta a ales. Deci nu poţi să traduci superpudic şi academic cu „penis şi testicule” pentru că omul ăla nu aia a zis şi tu îi schimbi lui textul fără niciun motiv.

Mă doare-n pix dacă nu sunteţi de acord, alexANDRA.

PS: haha. Te aşteptai să spun ceva mult mai urât, nu-i aşa?

Surprise motherfucker!

Categorii de bărbaţi (I): Radarul

Standard

Da, da, n-am mai scris de mult timp, ştiu. Îmi pare rău, dar n-am flow deloc decât de câte o poezie din când în când, dar momentan nu cred că sunt pregătită să le trimit în lume pentru că sunt încă prea de actualitate şi prea reale. Da’ na era timpul să vă mai scriu câte ceva…aşa că poftim, fără flow, dar cu frustrare despre… bărbaţi :)).

Astăzi e şi Dragobetele aşa că teoretic e un motiv în plus să vorbim despre bărbaţi şi chestii conexe.

* aparent numai eu ştiu ce zi e azi, nu că m-ar interesa foarte tare, daaaaaar Spriiiiing is comiiiiiing. (Go home Ned Stark, it’s over)

Există infinit de multe categorii în care pot fi împărţiţi bărbaţii, în funcţie de diverse chestii. Categoria de azi e în funcţie de „radar”. Când zic radar mă refer la felul în care aceştia „simt” (la modul cel mai metafizic) când tu începi să îi uiţi sau să îi iubeşti sau să fii fericită sau depresivă etc, de la foarte mare distanţă sau chiar dacă nu ai mai vorbit cu ei de foarte multă vreme şi nu au de unde să ştie cum eşti. Ei bine… eu cred că în funcţie de radar există patru tipuri de bărbaţi:

  1. Cei care ştiu când ţi se pune pata pe ei, dar sunt atat de retardaţi emoţional încât următoarea acţiune este să te evite, şi ştiu când începi să îţi revii din starea asta şi atunci dintr-o nevoie bolnavă de a şti că încă te au la îndemână fix şi exact în unica secundă în care după o lună sau un an sau X nu te-ai gândit la ei, fix atunci te vor căuta ca să te tragă înapoi în marele rahat. Cum funcţionează şi ce anume determină puterea magică responsabilă de treaba asta… nu ştiu, dar ştiu că se va activa de fiecare dată când vei avea tupeul să crezi că ai putea să move the fuck on.
  2. Cei care simt ce simţi şi tu şi care sunt atât de drăguţi încât să te caute atunci când eşti cea mai tristă creatură de pe faţa Pământului. Spre deosebire de prima categorie care te caută când eşti zen, ăştia te caută în momentul total opus şi sunt cei care vor încerca să te scoată din shit bottom, nu să te afunde şi mai tare (shit bottom e locul de sub rock bottom în care doar cei iniţiaţi în tainele depresiei crunte pot să ajungă). Asta e categoria cea mai mişto de bărbaţi, dar din nefericire şi categoria de bărbaţi care nu interesează şi sunt cel mai probabil îngropaţi în friendzone.
  3. Cei care nu au radar şi te caută aleatoriu. Genul fără percepţii (extra) senzoriale care nu vor nici să te bage în căcat, dar nici să te scoată. În general bărbaţi total neinteresanţi pe care nici nu îi vrei cu disperare, nici nu îi vrei ca prieteni, bărbaţi care doar există şi atât şi de a căror existenţă ne amintim doar în momentele în care intră în vorbă cu noi.
  4. Cei care te caută în permanenţă, neîncetat cu cea mai mare disperare din lume şi care niciodată nu se prind că nu te interesează deloc. Chiar dacă le zici de nenumărate ori că nu te interesează sau că n-ai chef şi chiar dacă le dai cu jet foarte urât şi des. O categorie excepţional de enervantă.

Încercând să înţeleg de ce femeile sunt atât de masochizde, alexANDRA.

Scrie tu orice-ai scrie, scrie cu sângele tău

Standard

Am avut azi un curs la facultate unde un scriitor australiano-englez încerca să ne explice care e treaba cu a fi scriitor. Aparent nu există să nu ai inspiraţie pentru că nu îţi trebuie inspiraţie, pentru că e atât de rară încât nici măcar nu merită să ne mai gândim la ea.

Dacă vrei să scrii tot ce trebuie să faci e să scrii. Scrii acolo mult, chiar şi prost. E irelevant cât de prost scrii atâta timp cât scrii, poţi să editezi după aia. Că vezi doamne din căcat se naşte opera de geniu. Tot îngrămădind căcat pe foaie, la un moment dat te opreşti niţel, sufli magic peste căcat şi SPUF! căcatul se transformă în cea mai mare capodoperă de pe faţa pământului. La dracu’ cu statul trei ani în curul unei poezii doar pentru că nu găseşti versul ĂLA, la dracu’ cu aşteptatul soluţiei perfecte pentru încheierea nuvelei, la dracu’ cu toate. Tu doar scrie acolo ca boul până iese ceva. Nu contează că s-ar putea să scrii zeci de pagini sau romane întregi de căcat până chiar îţi iese ceva bun, tu doar scrie.

Şi acum ceea ce e cel mai frustrant la toată treaba asta (în afară de faptul că tipul e bătrân şi fit şi funny şi a scris despre unul dintre lucrurile mele preferate din univers) e faptul că printre toate aversele mele de nervi şi spume la gândul de a scrie doar ca să scrii… s-ar putea ca omul ăsta să aibă dreptate.

Inspiraţia vine rarisim (şi atunci când vine de cele mai multe ori mă aflu în imposibilitatea fizică de a scrie şi astfel ideea se duce pe… arătura) şi nu am nicidecum disciplina de a-mi stabili singură un deadline pentru ceva şi cu atât mai puţin de a scrie zilnic (a se vedea începutul acestui blog când chiar m-am chinuit să fac treaba asta şi a şi mers două săptămâni până am cedat). Aşa că până o să scriu pentru vreun editor ciufut care o să îmi impună un deadline strict pentru următorul bestseller, în tristeţea de a scrie încă doar pentru mine şi prietenii mei, uneori şi pentru voi puţinii care-mi citiţi literatura (măcar o mică parte) şi non-literatura (ca să nu folosesc alt cuvânt urât cu l), o să scriu şi o să tot scriu de fiecare dată când am timp până când o să scot ceva decent din toată această frecangeală de amorul artei.

PS: titlul acestei postări este dintr-o poezie de Adrian Păunescu (“Scrie!”), poezie pe care nu am găsit-o pe net ca să o pun aici, dar pentru ăstia dintre voi interesaţi de genialele poezii mai puţin cunoscute ale lui A.P sunt dispusă să fiu sunată să v-o recit din carte. Nu de alta, dar e păcat să nu ştie lumea poeziile bune.

“Unii încă caută diamante în căcat”,

alexANDRA.

Nume, porecle, alinturi şi alte chestii care nu sunt necesare

Standard

Eu sunt Andra, alexANDRA, când sunt foarte cuminte mi se mai zice şi Anduţa şi când sunt foarte rea mi se foloseşte numele în totalitatea lui lungă nefericită. Recent am realizat că totuşi chiar dacă mi s-a folosit numele de-a lungul vieţii în cele mai dubioase combinaţii, de fapt, mi se zice destul de rar pe nume. Şi odată ce am o relaţie mai specială cu cineva… fie de natură amicală sau amoroasă, nu prea îmi mai este folosit numele în propoziţie. Şi aparent chestia asta mă frustrează mult mai tare decât ar trebui.

Înţeleg cuvinte în plus pentru diferenţiere, doar am fost bff cu ANDRAda atâţia ani şi am împărţit aceeaşi bancă şi aceiaşi prieteni încât era cumva natural să fim Andra creaţa şi Andra blonda. Şi aseară, într-un alt grup de prieteni se făcea diferenţierea dintre Andra ţâţoasa (apreciez Giani:)) ) şi Andra prinţesa. Dar de ce într-un context lipsit de alte Andre (din fericire nu a existat până acum şi sper că nici nu va exista vreo dată în care să nu meargă o diferenţiere simplistă şi să fie şi cealaltă Andră foarte asemănătoare) nu pot să rămân doar Andra?

La un moment dat ţi se ia să fii bă sau baby sau boss sau păpuşa sau pufi sau chibi sau pui sau Lorelei sau etc etc etc şi ar fi aşa drăguţ să auzi doar Andra.

Bună, eu sunt Andra şi orice chestii drăguţe ai vrea să îmi transmiţi aş prefera să îmi spui Andra.

Uşor frustrată,

Andra.

Eu, tu și o portocală

Standard

Această postare vine după 10.000 de ani de pauză, e long overdue, dar asta e, regrete eterne pentru fanii care au murit în așteptare. Cum nu am mai scris de atâta timp, această postare va fi comună (alexANDRA și ANDRAda simultan @ telefon) ca să ne facem curaj și să nu fie nevoită niciuna dintre noi să o ia de la capăt singură.

Prima postare va fi despre prietenie pentru că așa ni s-a sculat nouă momentan. Este dedicată celor care au zis că prietenia dintre noi nu va rezista post-liceu (nu dăm nume sper că își aduc aminte și suferă grav gândindu-se că nu au fost atât de jmekeri ca noi și nu au fost în stare să păstreze ceea ce contează).

Premise: concursul de engleză Stars, clasa a VII-a, pe scări în pauză: blonda și bruneta, blonda emo pe scări în întuneric, bruneta făcând ture cu disperare pe coridor pentru că se pișa pe ea grav. Intrigă: bruneta se împiedică de blondă și… “this is the beginning of a beautiful friendship” saaaau of all the stairs in all the towns in all the world, she walks into… me. Needless to say că bruneta a renunţat la căutarea budei, iar blonda care nu spunea niciodată nimănui despre problemele ei în amor a spus tot ce avea pe suflet necunoscutei, neştiind că şi-a întâlnit sufletul pereche chiar atunci.

Ce-ar mai fi de zis? Acelaşi bloc, scara de lângă şi apoi aceeaşi clasă ani de-a rândul, aceeaşi bancă (ultima de la geam, duh), aceleaşi pasiuni, uneori aceiaşi bărbaţi, aceiaşi prieteni bla bla etc etc, iubire maximă. 15 ore pe zi împreună, restul la telefon au determinat suspiciuni homosexuale şi întrebări materne de genul “da’ ce dracu aveţi voi să vă mai spuneţi dacă vă vedeţi non stop”/”da’ nu se mai satură de faţa ta?”.

La sfârșit de liceu ni s-a spus de o sută de ori de o mie de o mie de oameni că prietenia noastră se va duce dracu’. Challenge accepted! Una la Iaşi, alta la Bucureşti: prietenia rezistă! Cum amândouă suntem steliste nu prea ne-am dat noi cu CFR-ul (dacă ştii cum zic:)) ), dar nu a prea contat pentru că Skype şi… pentru că PORTOCALA! Pe această cale mulţumiri eterne celor de la Orange cu minutele lor nelimitate (nu că nu ne-am fi petrecut noi ani buni din viaţă cu 25 de minute pe lună pe teoria cu: un beep da, două nu. un beep = afară în 10 minute).

Recent distanţa dintre noi s-a mărit considerabil (bă cât e de la Bucureşti până la Boston?) odată cu plecarea ANDRAdei într-o vizită scurtă de (DOAR?!?!?!) 4 luni cu work and travel, daaaaaaaaar chiar şi cu fusul orar diferit (de numa’, da’ numa’ 7 ore) şi cu ANDRAda frecând ore în şir de zor şi alexANDRA frecând tastaturi scriind pentru ziare naşpa şi apoi doar frecând… menta şi tot ne-am sincronizat cumva şi am stat de vorbă la ore dubioase făcând rezumate penale la zilele noastre şi aşteptând cu disperare momentul în care “o să îţi văd iar faţa aia”.

SNAPE

So yeah, acum că suntem iar pe acelaşi continent, în aceeaşi ţară, pe acelaşi fus orar, dar tot la căcatul de distanţă, măcar cu portocala dacă altfel nu şi totuşi: BITCHES, WE’RE STILL HERE!

Fie că râdem cu lacrimi, fie că plângem (cu muci:)) ), fie că avem o zi de căcat sau doar meh, fie că n-avem timp nici să respirăm, fie că o frecăm toată ziua… Who you gonna call? Nu pe Ghostbusters, ci una pe cealaltă. Always (Ultra:)) ).

Asta a fost versiunea super-ultra-mega-peta scurtă, dar sper că aţi înţeles ideea, dacă nu… soarta.

PS: sperăm că după atâta timp cei doi fani nu au murit şi încă mai sunt aici, cu noi, pe baricade…

PPS: sperăm să citească şi persoana care a zis că nu o să rezistăm şi sperăm să îşi aducă aminte că despre el e vorba

Voi aveţi prieteni din ăştia… buni rău? (genul pe care îi suni când îţi arde casa înainte să suni la pompieri, genul pe care îl suni când eşti atât de “activat” încât nu mai ştii cum te cheamă, dar reuşeşti să foloseşti speed dial-ul şi să îi faci declaraţii de amor la 4 dimineaţa şi teoria nemuririi sufletului)

Friends will be friends,

alexANDRA şi ANDRAda.

The waltz goes on – Andre Rieu și sir Anthony Hopkins

Standard

Cine mă cunoaște știe că melodia care cred că mă descrie cel mai bine e Balada lui Porumbescu. Știe și că în (cam) rarele momente când scriu (“literatură”) scriu pe melodia asta pe repeat sau pe altceva fără versuri, de cele mai multe ori pe muzică clasică.

Tot cine mă cunoaşte ştie şi că îl iubesc foarte, foarte mult pe sir Anthony Hopkins care îşi merită cu prisosinţă şi titlul de sir şi toate premiile câştigate vreodată şi încă multe altele.

Ei bine… ce se întâmplă când sir Anthony Hopkins şi muzica clasică se întâlnesc?

 

ASTA:

În caz că nu aveam suficiente motive să îl ador, uite că îmi mai dă. Un vals compus acum 50 (!!!) de ani şi pe care el nu l-a ascultat niciodată care iese la lumină abia acum. Genial!

Reacţiile lui şi valsul în sine (în interpretarea lui André Rieu și a orchestrei sale) cred că merită să vă rupeţi puţin de lumea reală şi să ascultaţi.

Zic şi eu. Nu toată lumea ascultă aşa ceva, dar zic că merită încercat măcar o dată.

La mine o să fie pe repeat multă vreme.

The waltz goes on,

alexANDRA.

Steaua, mereu Steaua

Standard

Acum șapte ani, pe șapte aprilie 2007, când îmi aniversam împlinirea a șaisprezece primăveri, se disputa meciul Steaua – Dinamo. Eram la țară, unde cu prilejul acestei sărbători se adună aproape toată lumea. Jumătate dintre membrii familiei erau concentrați pe meci. Dintre copii, eu și vărul meu, Răzvan, eram steliști. Frate-meu și celălalt văr, Alex, câini înfocați. A fost cea mai urâtă aniversare din câte au fost, în condițiile în care, cu un an înainte, fix în noaptea de dinainte de ziua mea, era să îmi explodeze apendicele. Așa că mi-am petrecut aniversarea… în sala de operație. Ei bine, nici asta nu a fost mai oribil decât înfrângerea de atunci cu 4-2 suferită acasă în fața lui Dinamo. Și de atunci șicanele neobosite ale fratelui meu și vărului meu cu privire la derby.

Aseară însă, totul s-a schimbat. Istoria va fi diferită. Și vreau ca poza de mai jos să fie întipărită pentru vecie în memoria celor care mai au îndoieli cu privire la cine este cea mai bună echipă din România și de asemenea în memoria celor care mi-au scos ochii în ultimii ani cu acel 4-2 îndepărtat:

premiera-istorica-dupa-steaua-dinamo-5-2-imaginile-care-arata-umilinta-cainilor-top-10-imagini-de-la-meciul_7_size6

Vreau să mă adresez tuturor haterilor care de ceva timp, mai ales de când Steaua are performanțe și o echipă fantastică, au comentarii în cap. Așa că, dacă ești câine, coada înapoi între picioare, pt că au au au! de durere și dacă ești rapidist… uite un lucru bun că ești în B: nu te prinde Steaua să te caftească la fel de urât. Deci ciocu mic? În special că Iașul are 2 meciuri de jucat și nici pe primul loc nu sunteți. Și dacă ești hater de la mama ta și nu ai nicio treabă cu fotbalul, dar îți place să comentezi numai pt că e prea frumos cu dinții în gură… du-te și joacă table în parc. Sau elastic.

Mulțumesc, Steaua! Mulțumesc pentru încă o victorie în fața eternei rivale! Mulțumesc pentru cadoul primit mai devreme de ziua mea! Bravo, băieți! Ați făcut un meci frumos, ați marcat și cu fundașii, ați mai și ratat [umilința era prea mare] și m-ați făcut mândră că sunt stelistă de mică! La mai multe victorii frumoase!

Așteptând eventul, ANDRAda

P.S: I-a stat în gât lu Negoiță? I-a stat? Muahahahahahahah.

Note to self

Standard

Mi-e dor de tine în fiecare zi.

Te simt cum calci apăsat strada cu gândurile tale, îmi imaginez cum s-ar adânci asfaltul dacă ar putea simți și el greutatea gândurilor tale. Asfaltul s-ar simți, probabil, strivit sub greutatea privirii tale dacă te-ai uita măcar o dată către el, dar tu nu o faci, ţii cu tot dinadinsul să te uiți înainte și adesea înapoi, dar niciodată în jos. Ție cred că ți-e frică să nu te uiți în jos ca nu cumva să se surpe asfaltul și pământul sub tine și să cazi prin el în neantul din tine. Ți-e frică, probabil, că te-ar oglindi, că ar oglindi gândurile care îți aleargă prin cap.

Mi-e dor de tine mereu.

Te simt cum te pierzi în mulțime, la propriu, cum ți-e frică să nu te pierzi printre ei, la figurat, și, totodată, ți-e frică să te desparți de ei. Ți-e frică să nu te vadă și apoi să te atace, în prostia lor, așa cum organismul atacă orice corp străin… ca pe o infecție. Tu știi că nu ești ca ei, dar ai vrea să poţi, dar doar uneori. Alteori mândria de a fi o entitate separată e mai mare decât frica. Ție îți place atât de mult simetria… Nu! Tu iubești simetria și ai nevoie de ea atât de mult încât uneori încerci să te transformi în ei, iar alteori cauți pe cineva care să fie exact ca tine, ca să fiți doi paria, dar împreună un întreg frumos și simetric în antagonismul lui.

Mi-e dor de tine constant.

Te simt cum te ascunzi în cuvinte și întorsături de frază și în tot felul de replici amuzante ca să nu cumva să te vadă cineva cum ești de fapt. Cum te agăți de subtilități gramaticale și sensuri multiple și jocuri de cuvinte deturnând privire dinspre tine, spre un pseudo-tu, mai drăguț, mai accesibil, mai simplu, mai normal. Nu cumva să rămâi în lumină, descoperit, vulnerabil. Când se apropie cineva te bagi înapoi în cochilia ta impenetrabilă și strigi o replică stupidă ca să îi faci pe toți să râdă și să uite cât de aproape de adevăratul tu erau. Și să nu te mai caute. Și după aia te plângi că nimeni nu te înțelege, nu te vede așa cum ești. Și în singurătatea ta, necunoscut, ești fericit și trist simultan.

Mi-e dor de tine acum.

Note to self: I miss you terribly. This is what we call a tragedy. Come back to me, come back to me, to me…

alexANDRA